MasterAdministrator
Postari: 135
|
|
Inadmisibilitatea caii de atac impotriva hotararii de restituire a dosarului pentru neregularitatea actului de sesizare a instantei
In numarul 5/2005 al Revistei “Dreptul�, Gheorghe Biolan, judecator in cadrul Tribunalului Olt, a publicat un articol in care ridica o serie de probleme ce se ivesc in legatura cu interpretarea art. 300, alin. 1 si 2 din Codul de procedura penala. Dispozitiile legale mai sus mentionate stabilesc in sarcina instantei de judecata obligatia de a verifica din oficiu, la prima infatisare, regularitatea actului de sesizare prevazand ca, daca sesizarea nu este facuta potrivit legii iar neregularitatea nu poate fi inlaturata in conditiile textului legal, dosarul se restituie organului care l-a intocmit, in vederea refacerii acestuia.
Prima problema pe care autorul vrea sa o clarifice este aceea daca textul de lege este aplicabil doar in cazul rechizitoriului sau si in cazul plangerii prealabile adresate direct instantei de judecata. In legatura cu acest aspect autorul observa ca in cazul plangerii prealabile in cazul infractiunilor prevazute de art. 279, alin. 2, lit. a,neregularitatile referitoare la continut pot fi remediate cu ocazia primei infatisari iar in cazul in care partea vatamata nu se prezinta doua termene consecutive, procesul penal inceteaza in baza art. 10, lit. h din Codul de procedura penala.
Referitor la plangerea prealabila in cuprinsul careia nu se indica faptuitorul, intrucat acesta este necunoscut, autorul apreciaza ca nici in acest caz nu poate avea loc restiturea. In sprijinul acestei opinii, autorul invoca faptul ca, legea procesual penala nu defineste in mod expres plangerea prealabila ca act de sesizare a instantei, ea avand doar implicit acest efect. Pe de alta parte, identificarea poate avea loc prin acordarea unui termen de judecata iar dupa epuizarea demersurile de mai sus, procesul penal va inceta in conditiile art. 10, lit. f din Codul de procedura penala. Mai mult decat atat, art. 300, alin. 1 si 2 din legea procesuala are in vedere restituirea dosarului la organul care l-a intocmit, fapt ce excede cazul plangerii prealabile.
Autorul subliniaza ca dispozitiile art. 300, alin 1 si 2 nu sunt aplicabile nici plangerii introduse de persoana ale carei interese legitime au fost vatamate, daca s-a admis plangerea prin incheiere, s-a desfiintat rezolutia sau ordonanta procurorului si cauza a fost retinuta spre rejudecare conform art. 278 indice 1, alin. 8, lit. c din Codul de procedura penala. Argumentele autorului tin de faptul ca neregularitatile acestei plangeri au fost deja inlaturate din moment ce plangerea a fost admisa de instanta cu desfiintarea rezolutiei sau ordonantei procurorului de netrimitere in judecata si cu retinerea cauzei spre rejudecare.
Astfel, concluzioneaza autorul, dispozitiile art. 300, alin 1 si 2 din Codul de procedura penala sunt aplicabile doar rechizitoriului.
In ceea ce priveste hotararea prin care se dispune restiturea, autorul apreciaza ca este vorba despre sentinta intrucat in conformitate cu dispozitiile art. 311, alin. 1 si 3 din Codul de procedura penala, atata timp cat operatiunea echivaleaza cu dezinvestirea cel putin temporara a instantei, fara a se solutiona cauza, hotararea respectiva se numeste sentinta.
O alta problema pusa in discutie priveste constatarea inadmisibilitatii caii de atac impotriva acestei sentinte, problema determinata de faptul ca normele prevazute de art 300, alin. 1 si 2 din Codul de procedura nu prevad aceasta cale de atac. Autorul apreciaza ca nu se pot analiza nici dispozitiile art. 385 indice 1, alin. 1 din Codul de procedura penala, acestea avand caracter limitativ, prevazand expres actele procesuale care pot fi atacate cu recurs. In ceea ce priveste caracterul acestei sentinte, aceasta echivaleaza cu sentinta de dezinvestire si in conformitate cu art. 361, alin. 1, lit.e din Codul de procedura penala, aceasta sentinta nu poate fi atacata cu apel.
Autorul apreciaza ca, de asemenea, concluzia inadmisibilitatii caii de atac separate se mentine si in cazul in care hotararea data s-ar numi incheiere, fiind aplicabile in acest caz dispozitiile art. 385 indice 1, alin. 2 si art. 361, alin. 2 din Codul de procedura penala. In conformitate cu aceste texte de lege, incheierile, in cazul in care nu este prevazuta in mod expres calea de atac, vor fi atacate cu apel sau recurs numai odata cu fondul.
Raspunsul autorului este negativ si la intrebarea daca aceasta constatare a inadmisibilitatii recursului de fata mai permite sa se solutioneze calea de atac in fond cu privire la temeinicia si legalitatea sentintei date in acest caz. Autorul considera ca instanta de recurs are obligatia sa verifice daca motivele invocate in sentinta se refera la neregularitatea actului de sesizare, fara a se analiza temeinicia lor, verificarea fiind formala si nu de fond pentru a nu se nesocoti starea de inadmisibilitate a caii de atac.
Inadmisibilitatea recursului, remarca autorul, nu constituie o exceptie ce trebuie discutata inainte de oricare alte dezbateri, intrucat, in primul rand Codul procesual penal face referire doar la o singura exceptie, aceea de necompetenta. Mai mult decat atat, legea procesuala stabileste ca se da cuvantul partilor asupra recursului fara a se distinge in ce priveste continutul acestuia iar daca s-ar pune in discutie inadmisibilitatea recursului inainte de restul dezbaterilor, s-ar putea deduce o antepronuntare a instantei. Singura solutie rationala din punct de vedere procedural este aceea ca partilor sa li se dea posibilitatea dezbaterii recursului sub toate aspectele iar in cazul in care partile sau procurorul nu se refera la aspecte precum inadmisibilitatea de fata, instanta, in baza rolului sau activ, sa solicita a se face referiri in acest sens.
|
|
